Caught by the torrent of life

- E vreunul din noi jucător? Sau doar piese mutate în jocul altcuiva?

[...]

- Da, e credinţa noastră că tot ce se întâmplă este voinţa lui Dumnezeu. Dar nu cred că este şi credinţa ta.
- Nu. Noi, creştinii, trebuie să ghicim dorinţa lui Dumnezeu şi s-o îndeplinim.

[...]

- Totuşi, e mai bine să crezi că o putere divină ne ghidează paşii decât că nu contează nimic în afară de micile noastre mizerii şi bucurii.
- Doar dacă fericirea noastră nu este scopul suprem.
- Dacă fericirea noastră este scopul lui Dumnezeu, de ce atât de puţini dintre noi sunt fericiţi?
- Poate că vrea să avem parte numai de fericirea pe care o putem găsi singuri.

Je suis malade

Ah, toamnă, cât de perverși sunt strugurii tăi,
Strugurii cu boabele lor tari, rotunde și colorate
În roșu, negru, alb
O să strivesc odată un bob de strugure de sfârcul tău,
Întotdeauna am dorit să văd care-i mai tare.

O să-l desprind de pe ciorchine,
O să îl țin delicat de pieliță,
Ș-apoi o să te-mpung cu el
Până când ori bobul de strugure ori sfârcul întărit al sânului tău va ceda.
Și-o să întind sucul roșu în jurul bobului tău de strugure
Până când n-o să mai fac diferența: care-a fost bobul, și care-a fost mustul?

De parcă n-ar fi destul, o să iau un ciorchine întreg
Și-o să te pun să-l tescuiești între picioare.
Altfel, o să-l zdrobesc pe muntele tău cu bărbia
Ș-apoi o să știu
Care-al cui must a fost.

Mai apoi o să-ți strecor `năuntru o boabă, sau două, trei...
Și-o să te trag aproape, să le zobesc degrabă,
Până când mustul tău și-al strugurilor tăi perverși
(ah, toamnă, cât de tari ți-i simt în palmă)
Va deveni VIN...

Ș-atunci am să mă-mbăt cu vin, cu must, cu tine,
Parce que je suis malade... du ton raisins et du toi...

Je suis malade du toi...

În prima zi, Pițigoiul zbură până aproape de casă.
Se opri mai întâi pe o ramură a salcâmului și se uită iscoditor către pridvorul casei. După câteva clipe sări pe marginea balconașului, între două ghivece cu flori.
Era o zi de toamnă târzie, cu un soare care strălucea suficient de mult cât să vrei să cauți umbra. Ori asta și găsi Pițigoiul, între cele două azalee.
Bătrânul ședea tolănit ca în fiecare zi în fotoliul de lângă ușă.
Pițigoiul îl inspectă momente bune de timp, după care se întoarse către crâng și își luă zborul.

A doua zi, Fluturele se învârti de câteva ori pe lângă scaunele și masa puse pe verandă, lângă casă. Dădu ocol câtorva glastre și în cele din urmă se așeză între azalee...
Era puțin obosit, îl dureau aripile îngreunate de umezeala din aer. Nu mai era căldura de ieri, așa că după ce se zvântă cum putu în puținele raze ale soarelui, zbură lin spre Bătrân.
Îl ocoli de câteva ori până să i se așeze pe cozorocul șepcii.
Bătrânul stătea tolănit, ca și ieri, în cel mai apropiat dintre fotoliile roase de șoareci, pisici și timp. Prin ochelarii cu lentile groase cât fundurile a trei, patru borcane, privirea îi era ațintită undeva în zare.
Tocmai mâncase și scuipa din când în când câteva semințe de roșii din ciorbă. Ținea rezemat de trup ciomagul tocit pe care se sprijinea în mersul târșâit. Îl mai ridica din când în când, îl examina curios (sau înciudat), și apoi bătea cu el în podea.
Odată să cheme trăsura cu șoareci înhămați, de trei ori să se transforme în muscă, sau pur și simplu de nerăbdare...

- Nu mai vine odată cu gâștele?
- De ce?
- Păi să plecăm, că ne prinde seara aci...
- Unde să pleci măi?
- Acasă, dom'le, n-auzi?
- Nu pleci niciunde, că n-ai de ce... Nu știi că aici ești acasă?
- Eee... Mmm, mormăi Bătrânul și se înfundă mai adânc în fotoliu, bătând din ciomag, și cu un Fluture pe șapcă.

Începu din nou să mormăie și să bată ritmic, la intervale regulate, din ciomag. Nu ofta mai deloc, în ciuda vârstei. La un moment se ridică și dădu să intre în casă.

- De ce n-o scoli? Că dormi destul! Și tre' să vină ăștia cu gâștele, să plecăm acasă. Cât mai are de gând să doarmă?
- N-auzi măi că nu se poate trezi?
- Păi de ce?
- Păi nu mai poate...
- Eeee, taman acu'?

Prinzând ceva curaj, intră și se apropie. Se apropie și începu să sufle:

- Fiuuuu, fiuuuu.... fiuuuuuuuuuuuuuu, fiuuuu, fiuuuuuuuuuuuuuu....
- Ce-ai mă, de ce sufli așa?
- Păi să o trezesc...
- N-auzi măi că nu se trezește?
- Păi ce i-ați făcut? Că ieri dacă suflam așa se trezea și începea să râdă...
- Da Bunule, da' asta era ieri...

Înciudat, Bătrânul se întoarse pe pridvor, luă o gură din cana cu apă și se tolăni din nou în fotoliu. Nu stătu mult timp și începu să se foiască. La un moment dat auzi gâștele în curtea din spate și atât îi trebui...

- Mă, unde-or fi ăștia, că gâștele veniră...
- Care ăștia măi?
- Păi să mergem acasă...
- N-auzi măi că n-ai unde acasă să mergi? Aici ești acasă, măi, nu ne mai supăra...
- Eeee... drăcie... sînt acasă... Las' să vină ăștia, să plecăm...

Abia se așezase Fluturele pe umărul Bătrânului, că acesta începu să se ridice. De data asta Fluturele îi rămase pe umăr. Cu mersul târșâit se apropie de ușă și rămase în prag, parcă neștiind dacă are voie să intre sau nu. Se uită la cei doi băieți și fată, apoi intră încet.

- Ce vrei să faci?
- Păi s-o trezesc... Că acu' vin ăștia cu mașina și tre' să plecăm.
- N-auzi măi că nu se trezește? Treci și stai în fotoliu!
- Păi stătui până acu'...
- Las-o, că nu se trezește...
- De ce măi, zgâlțân-o să se trezească...
- Nu se mai trezește tată, că a murit... N-ai văzut că ieri a venit preotul să o spovedească?
- Păi am văzut că a venit popa... o spovedi, o împărtăşi, și la ce bun? Că tot muri... Ce mai faceți acum cu ea?
- N-auzi tată că nu pleci niciunde?
- Bunicule, stai măi jos în fotoliu, că mergem mâine, mă... mergem mâine...

Și mai înciudat, Bătrânul se răsuci și se îndreptă târșâit spre fotoliu, în care se lăsă să cadă.

A treia zi, un Tăun dădu ocol casei, și Fluturele zbură departe, departe în zarea gri-albăstruie de toamnă...

In death, we go alone...

[dedicat tuturor celor care au fost crescuți de bunici]

E greu. E tare greu.

Zilele astea m-am confruntat cu o dilema destul de mare pentru puterile mele, la locul de munca.
Nu are de-a face cu ceea ce trebuie sa fac in sine, ci se refera mai degraba la efecte secundare. Abstractizand putin, dilema se poate extinde si la altceva decat domeniul tehnic...

Problema a fost generata de defectarea unui utilaj. O problema mecanica, electrica, de automatizare, nu conteaza. In schimb aceasta defectare a dus la o dilema de incredere.

Increderea in oameni. Pe de o parte avem tehnicienii proprii care vin cu propriile idei, pe de alta parte avem tehnicienii utilajului, care, evident, vin cu parerile lor. In ambele cazuri, ideile sunt generate de experienta, priceperea tehnica si asa mai departe, dar nu despre asta este vorba.


Ce te faci cand jumatate din oamenii care te inconjoara (sefi, colegi, bla bla) au incredere in unii si neincredere in ceilalti, iar cealalta jumatate are incredere in ceilalti si sunt sceptici in ceea ce ii priveste pe primii? Ba mai rau, ce te faci cand problema asupra careia tehnicienii isi impart opiniile depaseste sfera proprie de cunostinte sau de intelegere a fenomenelor?

In cine poti sa ai incredere? In cei care de ani buni de zile au intervenit pe utilajul pe care il ai, asa cum stiau ei, si isi faceau treaba... sa zicem bine, dar numai atunci cand era nevoie (experienta mecanica/electrica variata), sau in cei care de ani de zile lucreaza cu astfel de utilaje (experienta specializata)?

In mod clar, este vorba de lucrul cu oamenii, de incredere in nivelul de pregatire si in experienta lor.


Dar cu oamenii se interactioneaza si in afara orelor de lucru. Dilema asta se poate extinde foarte bine si in afara serviciului. Acolo, de bine de rau se ajunge la un compromis. Pui in practica o idee, o verifici, daca e bine imparti multumiri, daca nu e bine si a fost de la inceput o prostie, imparti avertismente.

In viata de zi cu zi ce faci? Cum rezolvi dilema?

Pe cine asculti atunci cand jumatate din oamenii din jurul tau au incredere intr-o persoana, dar altii isi manifesta mai mult sau mai putin fatis, mai mult sau mai putin violent neincrederea in aceeasi persoana? In mod clar un raspuns ar putea fi sa te iei dupa ce simti. Dupa propria observatie. Dupa rationament, deductie, sau pur si simplu instinct.
Daca te iei dupa altii, si iese prost, poti sa arunci "vina" pe ei. Desi tot vina ta e ca te-ai luat dupa aia. Daca te iei dupa tine, si iese prost, nu mai ai pe cine sa scoti tap ispasitor...

Cat de mult ai de ales intre doua tabere opuse? Poti alege sa ai incredere in unii, in altii, sau in tine?


Personal, ma conduc dupa principiul "nevinovatiei pana la proba contrarie". Numai ca incerc sa generez proba contrarie cat mai repede. Adica daca am de ales intre a avea incredere sau a nu avea intr-o persoana, generez sau caut o situatie in care ar trebui sa am incredere si persoana mi-ar insela asteptarile. Iar atunci cand apare "proba contrarie", stiind ca am generat-o / cautat-o eu (in mod constient), schimbarea de parere la 180° are loc imediat, si ireversibil.
O fi bine?

Ăsta e sensul vieții: bărbatul să-și găsească o femeie, femeia să-și găsească un bărbat, o creatură cât mai diferită, și apoi să facă împreună copii sau să-i aibă în orice alt mod, dar să-i crească și să-i privească făcând același lucru, generație după generație, astfel ca atunci când vor muri să știe că vor fi permanent o parte din marea rețea a vieții. Că nu sunt un subiect închis, că nu dispar.

[...]

Este moștenirea noastră genetică. Nu numai dorința noastră sexuală - asta poate fi deformată în orice sens, și adesea și este. Și nici doar dorința de a avea copii, căci mulți oameni nu au niciodată parte de asta și totuși sunt cuprinși în rețea. Nu, e o foame mai adâncă de a găsi o persoană de celălalt sex, acel sex diferit și înspăimântător, și de a avea o viață împreună. Chiar și bătrânii care au depășit vârsta căsătoriei, chiar și oamenii care știu că nu pot avea copii, tot sunt dornici de așa ceva. În adevărata căsătorie două persoane diferite devin, pe cât pot mai bine, una singură.

[...]

Vorbesc despre o trăsătură de care rasa umană are absolută nevoie pentru a avea succes. Lucrul care ne face să nu fim nici animale de turmă, nici solitare, ci ceva intermediar. Lucrul care ne face civilizați sau cel puțin civilizabili.